Santiago de Chile… (10. Februar – 13. Februar 2018)

Man fragte sich so lange, welches das Rezept zur ewigen Jugend sei… wir haben die Antwort! Man packe seine 7 Sachen, buche einen Flug von Auckland nach Santiago de Chile, steige ins Flugzeug ein, geniesse die 12 Stunden on Board-Entertainment, das (überraschenderweise leckere!) servierte Essen, die (in meinem Fall) geschwollenen Beine und die (in Rafis Fall) „unglaubliche“ Beinfreiheit in der Economy-Klasse 🙂 und man lande… ta ta ta taaaaa: man flog nämlich am 10. Februar um 18 Uhr in Auckland los und man landete am 10. Februar um 13 Uhr in Santiago de Chile! Ist das nicht genial? Man schaut sich im Spiegel an und man spürt wort-wörtlich, wie die Falten zurückgehen… genauso wie der Kontostand. 🙂 Ok… als Nebenwirkung der Therapie-Massnahme muss dann doch noch Folgendes aufgelistet werden: zu empfehlen nur wenn man in Geld-Ausgabe-Laune ist. 🙂

Wird man vor der Landung noch mit einem kleinen beinahe-Herzinfarkt belohnt, nämlich mit einem Schock, der eine verjüngende Wirkung auf einen hat (oder aber bei einigen einen Herzstillstand bewirkt, Ansichtssache halt!), dann hat man sich einen Jackpot ergattert. Ein kleines Beispiel: man liess sich die letzte Chance nicht entgehen und war bereits auf der Toilette bevor die Lande-Lämpchen angingen und alle auf ihre Sitze zurück verbannten, man stellte bereits fest als man sich während des Händewaschens im Spiegel sah, dass man in die Vergangenheit gereist war und somit 1 mm Falten weniger hatte – Therapieerfolg! 🙂 und man schaute schlussendlich aus dem Fenster und sah die Landebahn… gleichzeitig spürte man allerdings, dass das Flugzeug wieder abhob. Wart doch! Wieso ist die Landebahn nun wieder so weit weg, wenn wir eigentlich 50 m drüber flogen und hätten diese schon lange berühren müssen? Moment schnell, wieso sind wir wieder in der Luft? Ok… während wir es lustig fanden (aber nicht allzu fest lachen durften, sonst wären die Falten, die wir mit diesem Flug loswurden wieder zurückgekommen), waren einige bereits am Hyperventilieren… ob ihre Verjüngungstherapie nach diesem Schock noch ein Erfolg war, oder aber zu einer Veraltungskur wurde sei dahingestellt. 🙂 Einige Sekunden später sprach der Kapitän und murmelte etwas von einem Vogel, der fast in die Düse geraten wäre, was nämlich dazu führte, dass das Flugzeug erneut abheben musste. Das, oder der Pilot musste wieder mal die manuelle Landung üben und hatte die Landebahn verfehlt… Was auch immer der Grund war, wir waren wieder in der Luft… beim zweiten Mal klappte es aber doch noch und wir durften alle (jünger oder älter, je nach Person!) 🙂 chilenischen Boden betreten. 🙂

In Santiago angekommen durften wir direkt zu unserem Gastgeber gehen, ein Chilene welcher in einer Wohngemeinschaft mit einem Argentinier, einer Spanierin und einer Französin wohnte. Da die Spanierin gerade in den Ferien war, durften wir in ihrem Zimmer schlafen. Du meine Güte, was für ein Zimmer! Man sah den Boden nicht mehr vor lauter Kleiderhaufen, man sah die Kleider nicht mehr vor lauter Staub. Während dieser Reise gelang ich zu folgender Feststellung: einige Frauen sind viel schlimmer und unordentlicher als Männer! Auf jeden Fall: wir bahnten uns den Weg durch ihre überall geworfene Klamotten-Berge und die in der Luft schwebenden Staubwolken, packten unsere Schlafsäcke aus und machten es uns dort „gemütlich“… aber man ist ja in Chile: wer denkt schon ans Schlafen nach einem 12 stündigen Flug? Da wird ausgegangen, da werden Freunde getroffen und neue Getränke ausprobiert! Genau das taten wir mit unserem Gastgeber: nach einem Stadtrundgang und einigen Erklärungen zur chilenischen Welt, Kultur und Gesellschaft ging es ab in eine Kneipe, welche – obwohl sie mitten im Zentrum war – ein Einheimischen-Geheimtipp und somit äusserst günstig war. Dort durften wir ein Terremoto probieren (Erdbeben) – ein chilenisches Getränk mit Weisswein, Ananas-Glace und Pisco. Der Name sagt bereits alles! 🙂

Santiago ist eine sehr lebendige, sehr südamerikanisch behaftete und sehr laute Stadt: Strassenshows an jeder Ecke, Strassenstände überall – vom Essen bis hin zu Unterhosen wird alles angeboten, alles auf der Strasse verkauft. Was für viele eine etwas zigeuner-ähnliche Stimmung scheinen mag, war für mich eher Eindruck einer gewissen Freiheit: ja, die Chilenen sind nicht so gebildet, geht man hier zu einem Mobil-Telefonie-Anbieter und fragt nach Angeboten stolpern hiesige Angestellten über technische Hürden und Fragen, welche in unserer Welt sogar ein Kind beantworten könnte. Dass man hierzulande lesen kann ist vielenorts bereits ein Garant für eine Arbeitsstelle, das Denken der Leute ist einfach, die Mehrheit verzichtet auf Abstraktes und Komplexes – es ist schlussendlich eine Welt, welche Jahrzehnte, ja vielleicht sogar mehr hintendrein ist: die Moderne und die Technik ist da, tangiert jedoch nur das Leben und ist nicht Teil dessen, es wurde von der hiesigen Bevölkerung nicht verinnerlicht und verstanden sondern lediglich nachahmungsmässig übernommen. Was mich allerdings beeindruckte war diese Freiheit beispielsweise auf der Strasse eine Show auszuführen: zu tanzen, zu springen, Gymnastik, Akrobatik, Tricks zu zeigen – was auch immer es war, was man leidenschaftlich und gut machte und konnte… und zwar ohne sich dabei eine Sekunde lang zu überlegen, dass man sich dadurch zum Clown machen würde. Rafi und ich tanzen gerne, viele unserer Bekannten und Freunde haben eine Leidenschaft… wie viele von uns würden diese auf die Strasse bringen und vorführen ohne sich dabei lächerlich zu fühlen? Wenige… fast niemand! Warum sollte ich mich eigentlich lächerlich fühlen, wenn ich tanze? Abgesehen von den Verboten und Regeln welche in Europa seitens der Polizei herrschen geht es um die persönliche Einstellung: wir Europäer haben viel mehr Hemmungen… vielleicht deswegen liebe ich Südamerika, da ich weiss, ich selber muss und habe diesbezüglich noch viel von ihnen zu lernen!

 

 

Unser Aufenthalt in Santiago war (diesmal) nicht lang, lediglich ein paar Tage an denen wir einige Leute trafen, einen Schuhmacher suchten, einige Schuhe reparieren liessen und hauptsächlich ausruhten und entspannten. Von hier aus ging es weiter südlich, in die Tierras patagonicas… ins chilenische Patagonien, weit weg von grossen Menschenmengen und noch grösseren Städten. 🙂 Aber dies ist – wie immer – ein anderes Kapitel! 🙂

 


 

Toata lumea se intreaba de veacuri care este reteta tineretii vesnice… iata ca am gasit raspunsul! Iti impachetezi boarfele, rezervi un zbor din Auckland, Noua Zeelanda spre Santiago de Chile, te urci in avion, savurezi cele 12 ore de on board entertainment, mancarea (spre surprinderea mea delicioasa!) servita, (in cazul meu) picioarele umflate, (in cazul lui Rafi) spatiul „enorm” pentru a-ti intinde picioarele de care ai parte la categoria economy 🙂 si aterizezi… ta ta ta taaaaa: ai decolat in 10 februarie la orele 18 din Auckland si ai aterizat in 10 februarie la orele 13 in Santiago de Chile. Daca asta nu-i genial, nu stiu ce este! Te uiti in oglinda si simti la propriu cum ridurile iti devin tot mai mici… la fel ca si statul de cont. 🙂 Ok… poate ca ar fi intelept sa se mentioneze urmatoarele la rubrica de efecte secundare ale acestei terapii de intinerire: recomandat doar in cazul in care ai un chef nebun de cheltuit bani. 🙂

 

In cazul in care inainte de aterizare mai ai parte si de un infarct, si anume un soc care pentru unii poate are efecte intineritoare, altora insa mai ca le provoaca un stop cardiac, ai dat lovitura! 🙂 Un mic exemplu: am profitat de ultima sansa pe care am avut-o si am mers la toaleta inainte de a se fi aprins luminita care ne anunta ca ne pregatim de aterizare si ca trebuie sa ne intoarcem la locurile noastre, in timp ce ne spalam pe maini am realizat privindu-ne in oglinda ca intr-adevar calatoriseram in trecut si aveam 1 mm de riduri mai putin – terapia fusese un succes! – ne-am asezat cuminti pe scaun si am privit afara unde deja vazuseram pista de aterizare… insa in acelasi timp am simtit cum avionul se ridica din nou. Ia stai putin frate! De ce pista de aterizare se afla atat de departe cand doar o vazuseram si zburaseram la 50 de m deasupra ei? Pana acum trebuia deja sa fi aterizat de mult… de ce suntem din nou in aer? Ok… in timp ce pe noi ne distra situatia (insa nu puteam sa radem prea mult, pentru ca am fi riscat ca ridurile de care scapaseram prin acest zbor sa ni se formeze la loc), unii dintre pasageri incepusera deja sa hiperventileze. Probabil ca pentru acestia terapia de intinerire se transformase deja intr-o cura de imbatranire. 🙂 Cateva secunde dupa starea generala de nedumerire care cuprinsese intrgul avion s-a auzit vocea capitanului mormaind ceva despre o pasare care mai ca intrase in turbina avionului, fapt care l-a constrans sa se ridice din nou in aer si sa reincerce aterizarea cateva minute dupa. Ori asa a si fost, ori pilotul a trebuit sa exerseze din nou aterizarea manuala fara autopilot si a gresit traiectoria… indiferent de motiv, la a doua incercare le-a reusit aterizarea, astfel incat toata lumea – intinerita sau imbatranita, depinde de persoana – a putut sa paseasca pe teritoriul Chile-ului. 🙂

Odata ajunsi in Santiago ne-am dus direct la gazda noastra, un localnic care locuia imparea apartamentul cu un argentinian, o spaniola si o fruntuzoaica. Pentru ca spaniola tocmai se afla in vacanta, am putut sa dormim in camera ei. Vai de mine, ce camera! Mai ca nu vedeai podeaua de mormanele de haine aruncate peste tot, mai ca nu vedeai mormanele de haine de praful care deja se asternuse pe ele. De-a lungul acestei calatorii si analizand toate gazdele pe care le-am avutpana acum am ajuns la concluzia ca multe femei sunt mai groaznice in ale curateniei si igienei si mai dezordonate decat barbatii. In orice caz, ne-am croit cumva drum prin gramezile de haine si norii de praf care pluteau in aer, ne-am despachetat sacul de dormit si ne-am facut „comozi”… insa sa nu uitam ca ne aflam in Chile. Cine merge la culcare dupa un zbor de 12 ore? Nimeni! Aici se iese, se intalnesc prieteni, se merge la un bar si se gusta bauturi noi, inedite! Ceea ce am si facut impreuna cu gazda noastra. Dupa un mic tur al orasului si niste discutii in cadrul carora ni s-au explicat anumite aspecte referitoare la viata, cultura si societatea din Chile am ajuns intr-un bar care – desi se afla in centrul orasului – ne-a uimit cu preturile sale mici si am incercat Terremoto (cutremur)… o bautura tipica din vin alb, inghetata de ananas si pisco. Numele deja spune multe, credeti-ne! 🙂

Santiago este uno ras foarte alert, foarte plin de viata, cu un iz sudamerican foarte puternic si nu in ultimul rand foarte galagios: la fiecare colt de strada vezi artisti ambulanti, standuri care vand de toate: de la mancare pana la chiloti. Ceea ce pentru unii poate parea a fi o atmosfera un pic tiganeasca, pentru mine aduce intr-o anmita masura cu o oarecare libertate: da, oamenii de aici sunt mult mai putin educati si culti decat noi, mergi la un companie telefonica cu o intrebare si realizezi ca in a-ti da raspunsul angajatii de acolo se impiedica de chestii tehnice si alte intrebari pe care in lumea noastra pana si un copil le-ar sti rezolva. Faptul ca ai un pic de scoala si stii sa scrii este pe aceste meleaguri deja o garantie pentru a obtine un loc de munca, populatia de aici are o gandire simpla, lipsita de notiuni abstracte si complexe – la urma urmei este o lume care se afla cu decenii bune in urma noastra, epoca moderna, tehnologia si progresul sunt prezente, insa doar ating viata de zi cu zi, nefiind inca parte componenta ale acesteia, populatia nu le-a interiorizat si inteles inca, ci doar le-a preluat intr-un gest imitativ. Ceea ce pe mine insa m-a impresionat a fost acea libertate spre exemplu de a sustine un spectacol in mijlocul strazii, fie el de dans, acrobatica, gimnastica, jonglerie, nu conteaza – acea dezinhibare in a arata ceea ce stii mai bine si te pasioneaza in fata unei multimi fara a te simti o secunda macar ridicol. Lui Rafi si mie ne place sa dansam, multor prieteni si cunostiinte de-ale noastre le plac, ba chiar ii pasioneaza anumite lucruri… cati dintre noi am fi dispusi sa iesi pe strada cu ceea ce ne place fara a ne simti ridicoli? Putini… probabil nimeni! Si in definitiv, de ce sa ma simt ridicol cand dansez? In afara restrictiilor si ale regulilor politiei din Europa care sunt mai stricte in ceea ce priveste „manifestatiile“ cu adunari de oameni pe strada, ceea ce eu vreau sa scot in evidenta aici este mentalitatea: noi europenii avem mult mai multe inhibitii… poate de aceea iubesc atat de mult America de Sud, pentru ca sunt constienta ca am si pot invata multe in aceasta privinta de la populatia sa!

 

 

Sederea noastra in Santiago nu a fost lunga (de data aceasta), doar cateva zile in care ne-am intalnit cu anumite persoane, am cautat un pantofar si ne-am reparat niste incaltari si nu am facut prea multe in afara de a ne odihni si a ne relaxa. De aici am pornit-o spre sud, inspre meleagurile patagonice, inspre Patagonia din Chile, departe de multimi de oameni si de orase imense. 🙂 Insa – precum deja bine stiti – acesta este deja un alt capitol! 🙂

 

1 Gedanke zu „Santiago de Chile… (10. Februar – 13. Februar 2018)

  1. TERREMOTO, trebuie ca a fost cel putin la fel de interesant ca gust dupa cit de apetisant ca aspect¨!!!, Cuvintul in sine( TERREMOTO) surprinde esenta impactului vostru cu Chile:deloc lin , previzibil, plin de provocari fizice, emotinale si de reflectie …..cu atit mai solicitante cu cit veneati din “lumea invaluita de fantasmatic ” al tarimului Noii Zeelande .(interesant cum ati fi perceput Chile daca veneati dupa periplul NUMBER ONE??!!!).Sigur ca realitatea are valente constante , dar uneori trairile noastre subiective de receptare a ei inevitabil sunt filtrate prin experientele ,frustraile si trebuintele noastre. Nu cred ca mi-as fi dorit sa traiesc “intinerirea prin zborul Auckland-Santiago” si nici “aterizarea pasarea maiastra”….., dar sigur mi-ar fi facut placere sa resimt LIBERTATEA interioara a “artistilor strazii” si as fi savurt atitudinea trecatorilor spectatori care nu se simteau: deranjati , revoltati , “abuzati psihic” de semenii lor care-si traiau bucuria impartasind-o fara ostentatie sau pretentie artistica , LIBER si NEVINOVAT asemeni COPIILOR care se bucura jucaindu-se pe strada!!! .Nu vreau sa judec comparativ apartenenta continentala , pentru ca eu cred ca indiferent de locul caruia ii apartii ca loc de nastere ai ceva “dincolo de coordobnate fizico-geografice” ca structura emotionala care te indreptateste sa VIBREZI acolo unde te regasesti ca manifestindu-ti personalitatea .Si daca am avea posiilitatea si curajul sa e acceptam si manifestam aceasta identitate autentica INTERIOARA , am trai fara prejudecati, intr-o armonie fara bariere artificiale , conventionale , rigide …Bucurati-va ca aveti ocazii sa traiti pe viu aceste minunate libertati ale personalitatii voastre !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Schreibe einen Kommentar zu Meta Antwort abbrechen

Deine E-Mail-Adresse wird nicht veröffentlicht. Erforderliche Felder sind mit * markiert


Der Zeitraum für die reCAPTCHA-Überprüfung ist abgelaufen. Bitte laden Sie die Seite neu.